Între aspectele menţionate, se distinge, prin relevanţă, indicatorul Cheltuieli pentru educație ca pondere din PIB, indicator inclus şi în Strategia pentru educație Europa 2020. Performanţa sistemului de educație se află în directă legătură cu mărimea resurselor alocate şi cu utilizarea lor judicioasă în domenii cum ar fi investiția în resursa umană (la nivel de selecție, competențe şi dezvoltare), modernizarea bazei materiale (infrastructură, dotări, digitalizare).

Analiza acestor variabile, comparativ cu nivelul lor în plan european, dezvăluie mai multe aspecte problematice: subfinanțarea sistemului de educație pe o lungă perioadă de timp (cel mai slab nivel de finanțare la nivelul țărilor din Uniunea Europeană), precum şi lipsa sau reducerea pronunțată a investițiilor materiale în infrastructură (peste două treimi din bugetul alocat educației este cheltuit pentru acoperirea salariilor personalului). Un alt aspect de remarcat este şi finanțarea pe elev/student, al cărei nivel a fost, în ultimii ani, printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Finanțarea publică acoperă peste 90% din volumul finanțării educației, pe toate nivelurile.

O altă parte a indicatorilor din acest subdomeniu se referă la baza materială şi la dotări, care reprezintă o precondiție pentru realizarea unui act educațional de calitate. Aspecte legate de baza materială a educaţiei sunt prezentate extrem de concentrat, întrucât au o relevanță limitată în planul diagnozei de sistem. Deşi sunt disponibile informații cantitative cu privire la numărul de şcoli şi numărul de spații specializate din interiorul şcolilor, nu există informații cu privire la starea acestor spații (sau a clădirilor şi calculatoarelor/conexiunii la internet în general), ori la măsura în care sunt folosite efectiv. Indicatorii se referă, pe de o parte, la numărul unităților şcolare prezentat conform mai multor criterii de clasificare, precum mediul de rezidență sau regiunea de dezvoltare, dar şi la numărul laboratoarelor şcolare.

Indicatorul principal selectat pentru acest domeniu se referă la salariul lunar mediu net în domeniul educației, comparativ cu alte domenii. Datele existente şi prelucrate sugerează, în primul rând, lipsa motivării materiale a cadrelor didactice, prin faptul că salariul lunar mediu net în domeniul Educației se situează vizibil sub salariul lunar mediu net din alte domenii precum Informații şi Comunicații, Intermediere Financiară şi Asigurări sau Administrație Publică. Ceea ce şi explică faptul că absolvenții talentați nu preferă să îmbrăţişeze cariera didactică.

Cei patru indicatori secundari - ponderea personalului didactic care lucrează part-time, pe niveluri de învățământ, numărul mediu de elevi pe clasă, numărul de elevi ce revine la un cadru didactic şi structura pe vârste a cadrelor didactice – întregesc portretul situaţiei cadrelor didactice din România. Ţara noastră se numără, în continuare, în grupul țărilor europene cu încărcarea cea mai mare a profesorilor: numărul mediu de elevi la un profesor se situează la un nivel ridicat pe toate nivelurile de învățământ, în timp ce vârsta medie diferă în funcție de nivelul de învățământ (cu o distribuție echilibrată pe intervale de vârstă).

Am stabilit drept indicator principal pentru acest domeniu rata brută de participare şcolară (indicator considerat important de către majoritatea experților în educație), alături de rata netă de participare şcolară (care este indicator secundar, de suport pentru primul). Dacă rata netă de participare este relevantă pentru funcționarea curentă a sistemului de educație, rata brută de participare are o relevanță suplimentară, pentru că reflectă şi recuperările unor elevi care au abandonat sau au întrerupt studiile la un moment dat. Întrucât ratele de participare pe niveluri de învățământ (rata brută şi rata netă de participare, pe niveluri de învățământ) sunt disponibile doar în rapoarte ocazionale şi instituționale, datele pentru acest indicator au fost preluate din baza de date UNESCO. Evoluția ratei brute de participare demonstrează că perioada cuprinsă între 2002 - 2008 a consemnat procente de peste 100% pe fiecare din cele trei niveluri luate în discuție, ceea ce semnifică recuperarea unor pierderi anterioare din sistem; după 2008 s-a înregistrat un recul pe toate treptele sistemului de educaţie.

Selecția pentru indicatori secundari s-a orientat, în principal, după criteriul relevanței şi al disponibilității, în final optându-se pentru aspecte referitoare la: populația şcolară ca volum şi distribuție teritorială, gradul de cuprindere şcolară (indicator sintetic disponibil în baza de date a Institutului de Statistică şi care întregeşte ratele brută şi netă de participare), rata abandonului şcolar pe niveluri de învățământ, pe genuri şi medii de rezidență, rata de tranziție în învățământul secundar (aspect sensibil care arată măsura în care populația şcolară trece de învățământul primar) şi, în fine, un indicator sintetic precum speranța de viață şcolară.

Strategiile naționale realizate pentru Europa 2020 identifică trei indicatori importanţi: rata de părăsire timpurie a şcolii, ponderea adolescenților de 15 ani cu competențe scăzute, ponderea populației cu studii superioare în intervalul de vârstă 30-34 de ani. Aceștia sunt indicatori relevanţi, pentru că reflectă trei aspecte semnificative ale ieşirilor din sistemul educațional. În timp ce rata de părăsire timpurie a şcolii indică ponderea populației tinere cu un nivel scăzut de instruire (populație care pe termen mediu este amenințată de şomaj, sărăcie şi excluziune), ponderea populației cu studii superioare în intervalul de vârstă 30-34 de ani ne vorbeşte despre acel segment care va avea o carieră profesională temeinică. În fine, ponderea adolescenților de 15 ani cu competențe scăzute (ca rezultat al aplicării testelor PISA) ia pulsul sistemului educațional în punctul sensibil al terminării gimnaziului, și permite şi comparația cu alte ţări.

Între indicatorii secundari, menţionăm structura populației adulte (25-64 de ani) după nivelul de instruire, pe genuri şi regiuni (indicator care oferă o fotografie a populației active după nivelul de instruire) și rata de activitate a populaţiei adulte (20-64 ani) pe niveluri de educație.

Ca indicatori principali, s-au selectat rata de inserție pe piața muncii a absolvenților între 20-34 de ani la 1-3 ani după absolvire, dar și reversul fenomenului de integrare, procentul tinerilor din intervalul de vârstă 15-34 de ani care nu sunt incluși în nici o formă de pregătire și nici nu au un loc de muncă. Ambii indicatori sunt importanți și reflectă măsura în care sistemul de educație are rezultate concrete la nivelul integrării absolvenților pe piața muncii, realizând astfel tranziția spre viața de adult.

În ceea ce priveşte indicatorii secundari, trei dintre aceştia s-au referit la educația permanentă: rata de participare a adulţilor (25-64 ani) la educaţie şi formare profesională, rata de participare a populaţiei ocupate în vârstă de 25-64 ani la formare profesională continuă (pe regiuni), şi rata de inserţie pe piaţa muncii a şomerilor participanţi la formare profesională continuă. Tot între indicatorii secundari se regăsesc și doi indicatori care se referă la mobilitate ca parte importantă a formării profesionale, volumul anual de mobilități externe ale studenților și fluxul net al mobilității internaționale a studenților.

Ca tendințe importante identificate, după 2008 rata de inserție a absolvenților tineri pe piața muncii a înregistrat o scădere, dintr-o poziție în care media României era aceeaşi cu a UE (78%). În ceea ce priveşte învățarea permanentă pentru ansamblul populației adulte, datele oficiale raportate plasează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană. În fine, tendințele din sectorul migrației temporare pentru studii demonstrează o evoluție pozitivă: după anul 2000, numărul studenților care realizează stagii de mobilitate s-a triplat.

În cadrul acestui subdomeniu a fost selectat un indicator principal, preluat din sistemul european de indicatori, indicator care se referă la finanțarea domeniului cultural prin cheltuieli publice (% din PIB). Indicatorul este relevant pentru că arată nivelul de finanţare publică a instituţiilor culturale, nivel care reflectă şi importanța acordată de către stat acestui domeniu.

Indicatorii secundari se referă la două aspecte relevante pentru locul şi ponderea sistemului cultural în ansamblul societăţii. Primul aspect, sintetizat prin trei indicatori, vorbeşte despre resursele umane implicate în domeniul culturii, dimensiune codificată prin doi indicatori semnificativi: ponderea angajaților în sectorul cultural în total angajați, după nivelul de instruire, şi numărul de angajați în sectorul cultural, după tipul de activitate. Al doilea aspect, sintetizat prin alți trei indicatori, se referă la baza materială şi suportul instituţional al sectorului cultural.

Pentru acest subdomeniu au fost selectaţi trei indicatori principali, preluaţi din sistemul european de indicatori culturali. Primul se referă la cifra de afaceri a firmelor din sectorul cultural, indicator care măsoară atât volumul producției culturale din interiorul unei țări, cât şi dinamica bunurilor culturale. Al doilea are în vedere comerțul cu bunuri culturale (pondere export/import) în totalul comerţului din Uniunea Europeană, indicator relevant pentru potenţialul de care dispun industriile culturale, dar şi pentru dinamica schimburilor culturale între o țară şi celelalte state membre ale Uniunii Europene. În fine, al treilea indicator se referă la numărul de consumatori culturali înregistrați în sălile de spectacol, cinematografe și muzee.

Bunurile culturale intră în mod inevitabil în acest circuit comercial, se vând şi se cumpără, pe o „piaţă a bunurilor simbolice”. Contribuţia sectorului cultural şi creativ la bugetul unui stat poate fi exprimată şi prin balanţa dintre „exportul şi importul” de bunuri culturale (filme, cărţi, arte plastice, antichităţi, artizanat, produse media etc.). De aceea, producţia culturală şi amploarea vieţii culturale pot fi surprinse prin cei doi indicatori menţionaţi.

Indicatorii secundari privesc în special volumul şi diversitatea producţiei culturale: numărul şi mărimea medie a firmelor din sectorul cultural, pe tipuri de activități, producţia anuală de cărţi şi broşuri sau producția națională de filme. De asemenea, ponderea consumatorilor culturali în totalul populației este un indicator secundar care arată interesul cetăţenilor pentru sectorul cultural şi gradul lor de participare la activităţile culturale. În fine, un alt indicator secundar se referă la ponderea consumatorilor culturali pe internet din total populație, pe tipuri de activități.

Este important să observăm că, sub impactul noilor tehnologii de comunicare, a apărut un nou tip de consumator, care utilizează practici culturale hibride şi combină mai multe tipuri de activităţi pentru petrecerea timpului liber. Sunt consumatori ancoraţi în noul habitat tehnologic şi mediatic (computer, tabletă, telefon mobil etc.), dar care participă simultan şi la activităţi culturale nemediate (citesc cărţi şi reviste, ascultă muzica simfonică, merg la teatru etc.).